Recunosc ca sunt o
lenesa notorie. Noiembrie nu a fost o luna buna pentru scris, in principal
pentru ca nu am gasit timpul necesar – asta e scuza prozaica, cea psihologica
ar fi ca nu am reusit sa gasesc un echilibru personal intre November Rain si
Sweet November, but that’s entirely my fault..
However, activitatile
ce au facut obiectul ultimei luni de toamna ar fi: frecat menta, plimbat in lung si-n lat pe
teritoriu tarii, dormit la facultate, plictiseala prin camin, seriale, dupa
care ultimele 2 saptamani invatat, invatat pana la 4 dimineata, nopti nedormite
pierdute pentru proiecte, blestemat persoana mea din trecut pentru frecat menta
si neapucat de invatat mai devreme, putina depresie de control si apoi abis
intelectual total, odata cu ultimul proiect dinaintea vacantei.
Ok, nu ma plang, deja
nu mai constituie greseala modul meu de a ma preocupa de duties-urile pt
facultate, recunosc ca acesta constituie deja un stil propriu si personal de
studiu. Nu ma pot lepada de haos, ce pot spune… It keeps me alive. Probabil
mi-am mai varsat o data parerile despre plictiseala si modurile altora de a aborda acest tip de chestiuni la care (probabil) ar trebui sa ma pretez ca sa fiu “acceptata”, but
man, they are so dull! Plictiseala e kriptonita mea, baby.
De asemenea, am
incercat pe cat posibil sa nu scriu, sau sa o fac mai rar dintr-un motiv simplu
si rusinos: negarea. Mereu am considerat ca daca imi transpun gandurile intr-un
format fizic (sa nu exageram) digital, inseamna ca le recunosc a fi
adevarate. Adica pe bune. Si asta ma sperie intr-o oarecare masura.
Sa las totusi
psihologia interioara si terapia cu mine insami because it’s no fun.
Ce e fun intr-adevar e
vacanta asta. Geniala, frate. M-am distrat incredibil cu tsunami-ul de mancare
ce a inundat, aparent, aaa… tot. Bai, e incredibil. Si culmea, desi se intampla
in fiecare an, de doua ori pe an, tot nu inceteaza sa ma surprinda. Fenomenul
asta, participarea fiecarei familii la o olimpiada imaginara “sa-ne-punem-la-rusine-toti-cunoscutii-cu-cantitatea-industriala-de-mancare-pentru-care-am-stat-2-nopti-treji-si-de-care-ne-plangem-constant-pentru-urmatoarele-2-zile”
e o nebuloasa pentru mine. DEEE CEEEE?? Astept cercetatorii britanici sa imi
gaseasca raspunsul la aceasta ilustra intrebare. Pana una-alta, o sa imi fac si
eu o traditie: de Craciun si de Paste o sa mananc numai de la chinezesc. Na.
Ah, da! Maine e o zi extrem de
speciala pentru mine. O sa fac ceva ce nu am mai facut de 1 an si 2 luni si
anume… O SA MA TUND! Sunt extrem de mandra si astept sa ma complimentati voi
astia care ma vedeti de maine
dup-amiaza, indiferent cat de ciudat/naspa/grotesc sau bine mi-ar sta.
Va pup si va urez un
an nou fericit, presarat sau nu cu anacolut, dupa posibilitati si doleante!
