Ultima postare pe 2011

Recunosc ca sunt o lenesa notorie. Noiembrie nu a fost o luna buna pentru scris, in principal pentru ca nu am gasit timpul necesar – asta e scuza prozaica, cea psihologica ar fi ca nu am reusit sa gasesc un echilibru personal intre November Rain si Sweet November, but that’s entirely my fault..

However, activitatile ce au facut obiectul ultimei luni de toamna ar fi:  frecat menta, plimbat in lung si-n lat pe teritoriu tarii, dormit la facultate, plictiseala prin camin, seriale, dupa care ultimele 2 saptamani invatat, invatat pana la 4 dimineata, nopti nedormite pierdute pentru proiecte, blestemat persoana mea din trecut pentru frecat menta si neapucat de invatat mai devreme, putina depresie de control si apoi abis intelectual total, odata cu ultimul proiect dinaintea vacantei.

Ok, nu ma plang, deja nu mai constituie greseala modul meu de a ma preocupa de duties-urile pt facultate, recunosc ca acesta constituie deja un stil propriu si personal de studiu. Nu ma pot lepada de haos, ce pot spune… It keeps me alive. Probabil mi-am mai varsat o data parerile despre plictiseala si modurile altora de a aborda acest tip de chestiuni la care (probabil) ar trebui sa ma pretez ca sa fiu “acceptata”, but man, they are so dull! Plictiseala e kriptonita mea, baby.

De asemenea, am incercat pe cat posibil sa nu scriu, sau sa o fac mai rar dintr-un motiv simplu si rusinos: negarea. Mereu am considerat ca daca imi transpun gandurile intr-un format fizic (sa nu exageram) digital, inseamna ca le recunosc a fi adevarate. Adica pe bune. Si asta ma sperie intr-o oarecare masura.

Sa las totusi psihologia interioara si terapia cu mine insami because it’s no fun. 

Ce e fun intr-adevar e vacanta asta. Geniala, frate. M-am distrat incredibil cu tsunami-ul de mancare ce a inundat, aparent, aaa… tot. Bai, e incredibil. Si culmea, desi se intampla in fiecare an, de doua ori pe an, tot nu inceteaza sa ma surprinda. Fenomenul asta, participarea fiecarei familii la o olimpiada imaginara “sa-ne-punem-la-rusine-toti-cunoscutii-cu-cantitatea-industriala-de-mancare-pentru-care-am-stat-2-nopti-treji-si-de-care-ne-plangem-constant-pentru-urmatoarele-2-zile” e o nebuloasa pentru mine. DEEE CEEEE?? Astept cercetatorii britanici sa imi gaseasca raspunsul la aceasta ilustra intrebare. Pana una-alta, o sa imi fac si eu o traditie: de Craciun si de Paste o sa mananc numai de la chinezesc. Na.

Ah, da! Maine e o zi extrem de speciala pentru mine. O sa fac ceva ce nu am mai facut de 1 an si 2 luni si anume… O SA MA TUND! Sunt extrem de mandra si astept sa ma complimentati voi astia care ma vedeti de maine dup-amiaza, indiferent cat de ciudat/naspa/grotesc sau bine mi-ar sta. 

Va pup si va urez un an nou fericit, presarat sau nu cu anacolut, dupa posibilitati si doleante!

Prin urmare, din engleza de balta in limbajul mioritic. La propriu.

Din nou dilema vietii: pe ce coclauri sa ma mai plimb si ce coordonate exacte sa aibe campii pe care sa ii bat… dilema ce se agraveaza cu atat mai mult privind din prisma starii mele. Sa explic: am fost aseara in cluuub. Hence, mult alcool. Hence, mahmureala. Alcoolul a fost cam prost, pe filiala whiskey nu am creat fidelizare decat pt Jack, orice alta spirtoasa al carei brand incepe cu litera J s-a demonstrat stiintific (pe un anume cobai) ca nu imi face bine. Hence, mahmureala dureaza de 12 ore and still counting.

Norocul meu e ca nimeni din cei care citesc minunatul meu blog care e si cel mai tare din univers nu se asteapta sa fiu coerenta in mod normal. Hence, stiam eu ca intr-o zi imi va ajuta aceasta perceptie. *big grin*

Bun, subiectele discutiei de azi vor fi la alegere: calatorii, dragoste, haos. (explicatia matematica: Haos= Totalitatea subiectelor de discutie – Calatorii –Dragoste.)...

Imi plac semnele de punctuatie

Incep sa nu mai suport pagina asta complet goala de word pe care o am in fata la inceputul fiecarui post… parca imi taie din C&I (Chef si Inspiratie), de care oricum nu prea dispun asa cum mi-ar fi placut, si anume in cantitati industriale.

(Intrucat nu imi scriu postul la laptopul meu, am un motiv in plus sa ma plang de blestemata asta de tastatura si de fitele locuitorilor de pe plaiurile franceze privind asezarea literelor dupa bunul plac.)

Incepusem o mini-discutie introspectiva despre lipsa chefului si a inspiratiei. Impropriu spus discutie, monolog ar fi mai corect. Bine, banuiesc ca nu as gresi prea mult daca as spune ca vorbeam singura… de fapt niste ganduri zburau haotice prin mintea mea, na! (e de rau cand ajungi sa te certi de unul singur, nu?)

Siiii cum spuneam, lipsa celor 2(doi) parametri C si I am pus-o pe seama multitudinii de evenimente petrecute intr-un timp atat de scurt. Cred ca in ultima saptamana am spus “o sa scriu despre asta pe blog” cam de cate ori a numarat chuck Norris oi in somn, sau oile l-au numarat pe el, ma rog.. (omfg, autocorrectul a bagat litera mare la Norris. Si i-au adaugat si ‘Eticheta inteligenta’. OK, mindfuck total. UNDE DRACU SUNT GHILIMELELE PE TASTATURA VIETII ?!)

Gata, sunt bine. Ziceam de multele evenimente din ultima perioada. Bineinteles, cel mai important este ca am reusit sa racesc si am mai mult de o saptamana de cand ma chinui cu o tuse care mai are putin si devine echivalentul Get Out Of Jail Class Free Pass, intrucat am reusit performanta de a deranja vreo 3 seminare si 2 cursuri. I’m awesome, i know.

*pauza de urlat ca tocmai am reusit sa imi frig limba cu ceai oparit.*

Mda, ai crede ca invat din greseli. Ei bine, nu! Hm, ar merge dezbatut, poate mie chiar imi place sa am de-a face cu produse pe baza de apa oparita, cine stie. Glumetii ar spune ca poate e o forma de S&M. Stanciu & Mihaela. D’ooooh ! :P

Apropos de S si M, zilele trecute am discutat (si nu, de data asta nu mai eram singura in timpul discutiilor) despre filozofii de viata si despre fericire. Teoria MS (aviz fanilor House, nu e vorba de scleroza multipla) si teoria KISS mi-au dat cel mai mult de gandit. Pe scurt, MS (the Manipulation of the Stupid) si KISS (Keep It Simple Stupid).

A se observa lucrul comun din cele 2 teorii, chiar si fara sa le detaliez. Stoopid it is, de unde ajung la concluzia trasa de mine de ceva vreme in varianta bruta ‘Ignorance is bliss’ si in cea neta : Numai prostii pot fi cu adevarat fericiti.

In momentul asta probabil I kissed my jumatate din traficul blogului goodbye, multumesc si pentru vorbele dulci aruncate, always a pleasure :P

In fine, o sa aplic hit and run, nu o sa dezvolt deloc ideea. Imi este si asa destul de greu sa ma mentin coerenta in scrierea prostiilor de zi cu zi, d-apai cand vine vorba de lucruri din categoria _Deep Shit_ (inca duc lipsa ghilimelelor dupa cum se poate vedea cu ochiul liber. Iata !)

Anyhoo, asa cum nu v-am obisnuit, incheierea va fi cu o mica povestioara vizand amuzamentul meu vis-à-vis de perplexitatea la volan. Azi am prins un trafic infernal in Focsani, ma simteam aproape ca in Bucuresti, doar ca mai putin panicata. Si stateam intr-o coada infernala la un semafor, pierzand al 3-lea verde in aglomeratia vietii. Dupa cei 2 centimetri inaintati, raceala mea incepe sa isi ceara drepturile. Din nefericire pt mine, era vorba de dreptul la un servetel. Servetel pe care nu il aveam la indemana, ci chiar langa luneta, muuuult in spaaate. Ma uit la semafor(e inca rosu, ok !) trag scaunul in spate, desfac centura si ma arunc de pe scaunul soferului pe bancheta din spate dupa pachetul de servetele, zambind frumos soferului din spate si pasagerului din dreapta al acestuia care au asistat la intreaga scena.

Perplexitatea la volan e cea mai amuzanta !

Va pup !

Crush and the City

Dor. Mi-era dor de zăpăceala și fumul de eșapament cu densitate constanta din București. De controlorii nemiloși din RATB care își ocupa posturile de la 6:43 antemeridian. De șoferii care iti taie calea, chiar dacă tu esti un simplu pieton traversând regulamentar. De parcangii de peste tot, de chelnerii care te fac cu ou si cu oțet daca nu le convine bacșișul. De meltenii de pe lipscani care stau 3 ore cu o apa si 5 paie. De împărțitorii de flyere cu misa lui bivolaru de la victoriei, de zgomotoșii ce-căcat-mai-căutați-încă-la-noi-in-țară de italieni. De “papushe”, ”gagico”, “miss”, “fratzica”.

Acum fără urma de ironie, nu zic ca muream de nerăbdare sa ma întâlnesc cu toate cele de mai sus, dar face parte din farmecul orașului, din coloritul lui. Ei, de asta imi era mie dor. De neprevazut, de situații care nu au nicio tangenta cu vreun program sau planificare. Îmi place sa nu pot raspunde la intrebarea “ce o sa faci peste nu-stiu-cat timp?”.

Mami, eu nu știu nici unde o sa fiu maine, d-apai peste 5 ani. Spontaneitate, furie,  blackout, exuberanta, mindfuck. Prin asta am trecut in ultimele 3 zile de cand m-am intors in Bucuresti. Daca ar fi sa aleg un grafic reprezentativ pentru evenimentele din ultimul timp as zice clar sinusoida. Si de ce sa sa fiu ipocrita si sa zic ca nu imi place?! :P

Nu stau sa va plictisesc cu povestirile de genul unde am fost, ce am vazut, cu cine, ce am baut bla bla, nu are rost ca și asa nu mai ai cum sa ascunzi nimic, facebookul e ca bârfitoarea liceului, le știe pe toate si pe toți. 

Aveam intr-o perioada o politica ceva mai reticenta si rezervata in ceea ce privește facebookul si densitatea postarilor pe pixel pătrat. Dar, intrucat de luni nu am avut net, in afara de momentele in care mai furam de pe la vecini, multitudinea de check-in-uri si poze postate, dar nu de subsemnata pe persoana fizica, nu a întârziat sa apară. Cel mai multumesc mare la prietenii mei care are grija de viata mea - fanii mei care ma citeaza in acest moment sublim al vorbirii scrierii * menține analiza pe text, stoopid* citirii, se stieee…tieee…ieee ! O mica pană de semnal presărată cu doar un strop de anacolut din sfera inculturii et le voila !

Anyhoo, apropo de neprevazut. Eram marți dup-amiaza pe la orele 1630 la o cafea cu o prietena si filozofam in draci. Dupa vreo 30 de minute de vorbit incontinuu, imi dau seama ca incepusem sa obosesc, mi se uscase și gâtul, zic ia sa iau o pauza măcar până se duce ea la baie, gândindu-ma deja la urmatorul argument pe care urma sa îl dezbatem. Cu planul bine format in mintea mea super-bine organizata, îmi propun sa privesc în jurul meu, sa mai observ. Btw, asta e un hobby de-al meu, mai ales când oamenii sunt atât de diferiți. Siiiiiiii ce vede subsemnata la 2 mese distanta???? O combinație intre David Duchovny si Jon Bon Jovi aruncand priviri timide înspre masa noastra, probabil din cauza patosului utilizat in sublinierea punctului de vedere. Bineînțeles: pană totală, blank, mi-am uitat chiar și argumentul atât de bine-înrădăcinat in căpșorul meu holbându-ma ca nesimțita.
In fine, o sa mai trec pe la Starbucks la victoriei, poate pe lângă o cafea buna, ma aleg si cu o priveliște frumoasa :D

Iar asa pe sfarsit sa las câteva impresii si de la camin. Sper sa nu ma pripesc cu concluziile daca spun ca imi place mult tare ! Nu mi-am cunoscut decat o colega de camera si am vorbit prea putin timp ca sa imi pot face o parere, dar firea mea optimista imi amana grijile pentru luni.

Absofuckinglutely genius.

Stay tuned ! Hugs&kisses !

Ha ha.

Ceee poateee fiii maaai amuzant si placut de facut intr-o zi torida de septembrie decat sa alergi prin fata pompierilor dupa o nenorocita de lesa care iti urmareste cu reala nesimtire si inversunare cainele? Va zic eu, nimic. Nimic nu e mai amuzant de vazut pentru bietii pompieri plictisiti decat o lunatica practicand cros ca la olimpiada, incercand sa isi ajunga din urma si sa-si linisteasca micutul puppy care a deranjat somnul cel de moarte in care se adancisera rutina si plictiseala unor batranei vizoristi de pe linistita strada Ghinea Dorinel cu schelaiturile sale.

Dap. Imaginea vietii: pe la orele 21, 21 si ceva s-a constatat ca imi scapa lesa din mana, Scarlet observa ca un monstru de plastic incepe sa o urmareasca cu un zgomot infernal rezultat din loviturile repetate cu carosabilul oriunde s-ar duce. Panica totala! Fear and loathing in Focsangeles! Imi sar toate cele din geanta incercand sa o prind din urma, un nene care tocmai a trecut cu masina pe langa mine ma anunta ca am scapat nu-stiu-ce pe jos, cainele meu a trezit toata strada cu urlaturile ei si ii da prin cap sa se ascunda dupa niste masini. Ma credeti sau nu, lesa e blana dupa ea; bineinteles Scarlet ajunge sa se incurce intr-un manej-a-trois  cu roata unei masini si mai sus mentionata si diabolica lesa.

Anyhoo, happy ending, ajunge si ciufulita de stapana-sa pe theme songul din Powerpuff Girls si remediaza situatia, dracuind teribil. Fabulos, ce pot sa zic. Maine ii iau un chew toy.

<trivia>

Am un prieten care imi citeste blogul doar ca sa vada daca scriu ceva si despre el. Ar trebui sa fie multumit acum. :D

</trivia>

Read me later ! :*

Din puțul gândirii

nu am net. Si sunt atat de frustrata de aspectul asta incat m-am hotarat sa imi exprim nemultumirea scriind prima propozitie cu litera mica. M-am gandit putin daca sa scriu tot postul in maniera asta, dar automatizarea word-ului a decis pentru mine. Iata!

Lipsa netului mi se pare cel mai enervant lucru de pe planeta Pamant, Sistemul Solar, Calea Lactee (adresa completa in caz ca se face vreun sondaj, asa ne-au invatat pe noi aia de la ASE), evident dupa situatiile din categoria Legilor lui Murphy (sa te grabesti ingrozitor de tare intr-o zi si sa ai bartai vraful de chei adunate atunci cine stie de pe unde si le cari ca un ingrijitor de liceu dupa tine si pierzi vreo 10 minute numai sa descui usa. Si pentru ca te grabesti si ai neuronii in vacanta, iar sinapsele in greva, uiti ca trebuie sa o si incui, tocmai bine ca scenariul pentru un film cu prosti sa fie complet. Ce, nu vi s-a intamplat?), sau sa vrei neaparat sa iesi si suni 582454354 de oameni si toti au treaba, iar cand ti-e tie sila sau ai de invatat o Biblie pentru viitorul foarte apropiat, TE SUNA, frate. Te suna de ajungi sa iti urasti ringtonul dupa jumatate de ora de sunat incontinuu. Sau cand mai ai o tigara si nu ai bricheta. Si ti-o aprinzi de la aragaz. Dar invers.

My point was, e frustrant sa nu ai internet. Tocmai partea frustranta e ca nu stii cum sa iesi din situatia asta, ca nu depinde de tine. Dar te incapatanezi sa te convingi de acest adevar partial valabil si te bagi sub birou, langa priza, scoti modemul, routerul, resetezi conexiunea wireless, te infasori in cabluri…*dupa 34 de minute*… dai restart, dai connect si… si vezi in dreapta jos triunghiuletul galben cu semnul exclamarii. Iti smulgi vreo 500 de riverani ai podoabei capilare si ajungi la concluzia “tre sa ii sun pe astia”.

That would be rock bottom. Ca nu poti sa ii suni. Ca e 02:37 noaptea si “astia” n-are program la ora asta, ca nu toti beau café late si vreo 3 pahare de cola ca tine dupa orele 22. Si chiar daca o fac, sigur nu sunt la birou jucand maciu-piciu.

What to do? Am avut de ales intre a manca si a dormi. Et le voila le post pentru le blog! pe care il voi publica cand, da Doamne mai repede, voi avea net.

Post-scriptum con laude (ca e blogu’ meu si scriu fix ce vrea muschiuletu’, ceee aia a masii!): Mi-am schimbat interfata blogului si sunt foarte mandra de banner. Banner facut cu sangele si sudoarea neamului romanesc in plan metaforic, iar in plan real, cu geniul creativ al celei mai iubite persoane din univers, adicatelea eu. Sărut-mânușițele madmoazel Goagle si mesiu Fotoșup, trăiți-ar ție!

Pupicei de la mine si puricei de la Scarlet !

This summer is finally (hang)over

Bai, cam era timpul. Oricum la felul in care a decurs vara asta pentru mine, bineinteles ca nu se putea termina decat cu inca o escapada la mare chiar si prin septembrie (a 7a oara, but who’s counting?)

Asa ca dupa 4 luni petrecute in cel mai inalt grad de nesimtire in ceea ce priveste distractia, a venit vremea bilantului: ce am invatat vacanta asta? Nu prea multe, ba chiar am si uitat cateva din cunostintele acumlulate pana acum, dar nu e panica. Din greseli se invata, chiar si a 2-a oara daca esti mai greu de cap (cazul subsemnatei :D). Chiar si asa, vara a fost ultra-satisfacatoare din toate punctele de vedere, mai putin in cazul somnului si in cel financiar, aici treaba sta cam invers proportional. Daaar, deoarece ma aflu inca in default-ul student mode, am iesit pe plus, banii si somnul sunt plasati inca pe un plan secundar (acolo pe langa gatit si curatenie :D)

In fine, mai putin abstract si mai mult concret. Purtam o discutie zilele trecute asezonata cu mult vin de la Conu’ Alecu si in compania lui ol’ faithful no. 7 Jack, actiune petrecuta in Petrosani si extinsa pana peste 700 km in Constanta, si anume despre oameni, despre comportamentul lor in anumite situatii. Eu am ajuns la concluzia ca sunt in stadiul Naivitate.101 cand vine vorba de incredere. Lucru de care nu mi-e rusine, sincer. Mi-e teama mai mult sa nu imi schimb aceasta perceptie, sa devin cineva caruia sa ii fie frica sa ofere incredere, sa incetez de a mai fi deschisa fata de ceilalti si obligata sa raman in stadiul de auto-conservare. Adevarul e ca daca nu risti, nu castigi. Si de ce sa nu aspiri la potul cel mare si sa te impiedici de fiecare obstacol? Desigur ca deja o iau pe aratura cu rationamentul, dar suntem cu totii obisnuiti cu asta, that’s my charm. :D

Ca tot veni vorba de persoane, trebuie sa mentionez ca am cunoscut niste oameni extraordinari din mai pana acum si chiar sunt recunoscatoare pentru asta. Sa vedem de acum incolo ce imi rezerva hazardul intrucat anul asta m-am hotarat sa dau naibii chiria si sa incerc varianta camin. Mi-e dor de facultate de mor.

Si cu o incheiere demna de ora 5:34, bogata in anacolut:

Good shit happen to those who… are me. Si cu citatul de rigoare al clasicului nostru in viata: "F*ck yeah, bby!"

Tootles !

Back in Black

Holy cow! Nu imi vine sa cred ca au trecut mai mult de 4 luni de la ultima mea postare. Incredibil cat de mult am putut sa stau pe tusa… scuzele de rigoare celor dezamagiti si celor care mi-au atras atentia in repetate randuri.

 Totusi ca sa nu spun ca vara asta nu am postat nimic, voi profita de ziua de azi, 31.08 pentru a mai bate putin campii si a-mi reinstaura dorinta de anacolut pe care am cam pierdut-o de cand a inceput vacanta… However, nu prea mai suport sa mai stau inca o luna acasa, fara prea multe posibilitati de a scapa de plictiseala.. Trebuie sa recunosc ca 3 luni nu prea m-am plictisit, am fost ca o nomada tot timpul cu trollerul dupa mine, deja am inceput sa cunosc impiegatii CFR din Focsani si labirintul Garii de Nord care ma confuza cam de fiecare data.

Anyhoo, abia astept sa inceapa facultatea. Mi-e dor de tot: colegi, cursuri, trezit devreme, nervi, tonele de cafea consumate, Șarlo, Nescafe Cafe, covrigii de vis-a-vis, proful de marketing (care mi-a raspuns la cererea de pe fb dupa vreo 3 luni) , seminare, oamenii pestriti de la metrou ecțetera.

Bun, ma bucur ca m-am mobilizat sa ma reapuc de blog, postul de comeback e cam scurt, dar cu timpul anacolutul isi va relua pozitia nobila pe care o merita in acest blog.

V-am pupat !

TGI'm not that stupid.

Ma tin sa scriu postul asta de fo’ saptamana. Abia azi mi-am gasit timp in ultra-aglomeratul meu program in care nici nu dorm, nici nu invat, numai Dumnezeu stie ce fac ca eu tot nu imi dau seama cum pot sa pierd atata timp stand degeaba.

Reeeveniiind, ceea ce voiam sa scriu in postul de azi e despre martea trecuta, cand am trait o experienta revelatoare sa zicem. Marti am ras tare. Da’ tare rau. De ce? Pai am fost la Marketer Club cu Claudia si Teo (cu ocazia asta ii voi mai ura inca o data La multi ani caci a fost ziua ei azi;;)). Pentru cei care nu stiti, Marketer Club este un curs unde sunt invitati diferiti oameni cu cariere specializate pe domeniul marketing, publicitate si te blagoslovesc cu ale lor cunostinte si experiente. Marturisesc ca imi place la nebunie, este super interesant. Dar nu asta e motivul pentru excesul meu de veselie din ultima sedinta.

Din cauza faptului ca nu exista restrictii pentru cine poate sa vina si cine nu, vin tot felul de studenti. Studenti care ma fac sa imi doresc sa fi fost accesul permis doar persoanelor cu un anumit nivel al IQ-ului. Adica vin si multi prosti frate. Dar nu vorbesc de prostie gen “ba, nu am experienta, nu stiu, nu prea inteleg ce se vorbeste aici”. Nu mami, sunt prosti de genul: 1. “ba, nu am experienta, nu stiu, nu prea inteleg ce se vorbeste aici, DAR vreau sa imi dau cu parerea random despre ce se vorbeste ca sa demonstrez ca m-a nascut mama invatat” alias bagatorii in seama cu japca, 2. retardati de-a dreptul pe care nu-I intelege nimeni cand pun o intrebare si 3, categoria asta nu se incadreaza neaparat in termenul de prostie, dar e mirific de enervanta, si anume cei care casca gura la tine si la ceea ce discuti cu colega din dreapta.

Si, pentru amuzamentul cititorilor, am si 3 exemple mirobolante, ale caror protagonisti sunt o blonda, un tip (sa il numim Frantz) si inca o tipa (sa zicem ca o cheama Quasimodo, Quasi pe scurt):  pentru prima categorie, bagatorii in seama: invitatul nostru de saptamana trecuta ne dadea niste informatii despre o noua campanie care va aparea in decursul saptamnii pe la piata romana, la metrou cu mentiunea ca e un eveniment surpriza. Si se trezeste desteapta blonda (pura coincidenta ca e blonda?!): “Pai si noi la metrou unde trebuie sa ne uitam?” moment de perplexitate unanima printre noi. Ma uit la Clau, ea se uita la mine, ne-am instalat amandoua privirea de ba’-asta-isi-bate-joc-de-noi-ce-naiba-vrea-sa-intrebe?!

Frantz e ceva mai special. Special as in “I’m not retarded, I’m just special”. Tipul de la compania de publicitate incepuse sa ne explice despre departamentele de creatie, de strategie si despre oamenii care lucreaza acolo. Si se trezeste Frantz ca are o intrebare: “Dar prostii ce mananca?” Ma judeca cineva pentru faptul ca l-am etichetat pe tip drept retardat ? Asa ma gandeam si eu. Bineinteles ca nimeni nu s-a prins la ce se refera. Dupa explicatii seculare care au durat pana am simtit ca neuronii au atins varsta senectutii, a reusit sala sa inteleaga ca el de fapt isi exprima frustrarea vis-à-vis de persoanele care lucreaza in publicitate si n-au ce cauta acolo si incepuse o dezbatere cu el insusi (da, stiu, wtf?!) despre cum el este mult mai bun decat indivizii in chestiune si cum de 6 luni isi cauta un job si nu si-a gasit nimic, dar ca el e dornic sa se afirme si se simte descurajat…  In alte cuvinte, tipul se credea la psiholog si incerca si el sa isi verse frustrarile. Fapt care a provocat o rafala de chicote din partea tuturor, noua (Clau, Teo <care incepuse sa ameninte ca isi taie o mana daca mai aude alte prostii de genu> si cu mine) nu ne venea sa credem ca asistam la asa ceva.

Last, but not least, Quasi. Quasi e genul de fata enervanta care se implica in toate activitatile scolare la care are acces, dar fara sa priceapa o iota. O vezi peste tot si daca te recunoaste vine la tine si te streseaza cu intrebari mega-stupide si care nu au nicio logica. Quasi e genul de persoana care daca sta langa tine iti asculta conversatiile si se baga in discutia ta. Exemplul relevant de sapt trecuta: Clau ne povestea mie si lui Teo despre un sketch facut de Badea de la Café Deko la stand-up in care se vorbea despre un negru si… anaconda lui. Imediat cum Clau a pronuntat “anaconda”, Quasi care statea de partea cealalta a mesei si care asculta absorbita de subiect, ne pune o intrebare cat se poate de normala avand in vedere contextul (a se simti ironia): "Voi ati vazut filmul Anaconda?"

Da. M-am simtit desteapta dupa ce s-a terminat.

MajorEtica

Am stat weekendul asta si m-am gandit la diferite intamplari din trecut si chiar as vrea sa povestesc despre unele dintre ele, cele care mi se par intr-un fel sau altul mai interesante.

Parcurgand firul logicii, cand ma gandesc la trecut, ma gandesc la liceu. Cand ma gandesc la liceu, ma gandesc la activitatile intreprinse acolo. Si cand ma gandesc la activitati, nu ma gandesc la invatat (d’oh) ci la

Part II

Am ales sa scriu intai ipotezele si sa las concluziile pentru partea a 2a pentru a putea strange cateva pareri inainte.

Astfel, cercetarile au demonstrat ca primul caz, cel al Evelinei, este unul cat se poate de comun. Si nu ma refer la problema infidelitatii, cat la ideea aparitiei fricii. Frica de a o lua de la capat. Frica de a nu trece din nou prin experienta persoanei inselate. In momentul in care a acceptat sa reinnoade relatia, in mintea Evelinei a aparut o lista de argumente pro si contra si, aparent, cele pro au cantarit mai mult decat celelalte.

Ea considera ca din moment ce l-a iertat si i-a mai dat inca o sansa, el nu va fi atat de prost incat sa isi bata joc de sansa asta si sa repete greseala. Daa, asta se intampla cam in 15% din cazuri. Totusi, frica de a pierde tot ceea ce a investit in relatie a ingrozit-o atat de mult incat a inceput sa creada in cele 15 procente, acceptand chiar sa continue relatia fara incredere in partener. Ceea ce din punctul meu de vedere este idioteniea vietii.

De aici pornesc in general problemele: verificarea constanta a mesajelor, apelurilor, comportament obsesivo-compulsiv in momentul in care el nu raspunde la telefon, scenarii mentale fara final fericit, stres continuu si gelozie in cantitati industriale care duce la certuri seculare. “- Fata, cred ca asta ma insala. - De ce spui asta? - Pai ieri a uitat capacul la toaleta ridicat, probabil pentru ca era prea ocupat sa se gandeasca la cine stie ce fufa… - Esti paranoica, fa-i niste teste, ai sa vezi ca e in ADN-ul fiecarui barbat sa uite amanuntul asta.”

Sa spunem insa ca in cazul fericit se aplica cele 15 procente. Tipului chiar ii pare rau de ceea ce a facut si vrea ca totul sa mearga bine in relatie. Asta pana se trezeste cu Miss Obnoxious langa el si isi da seama ca ea nu mai este persoana de care se indragostise. Pe de alta parte, daca si tipul sufera de gelozie cronica, fiindu-i teama ca ea sa nu ii plateasca lui cu aceeasi moneda, relatia va putea fi tradusa prin stres si certuri. Care cu timpul vor innabusi pasiunea si dragostea. Deci no happy ending unless you’re willing to forgive and forget.

Poti oare sa faci asta? Eu cred ca se poate, atata timp cat esti dispus sa renunti la orgoliu si sa iti asumi riscul de a fi inselat din nou. Asta nu inseamna ca se va si intampla, asta inseamna doar ca ii mai dai relatiei o sansa. Ca in fond dragostea se mentine in doi, nu doar in controlul unuia si a orgoliului sau.

Sa privim putin situatia si prin prisma celui care insala. Probabil toti am avea impulsul de a-l condamna, de a-l eticheta The Bad Guy. Totusi gestul lui nu arata decat lasitate, nu si dorinta de a face rau celeilate persoane. Din moment ce a inselat, mai mult ca sigur ca existau anumite probleme in relatie, probleme pe care nu a vrut sa le aduca in discutie din diferite motive si a ales sa le ignore.

Deci lipsa comunicarii nu este niciodata o alternativa fericita, duce doar la confuzie si probleme.

Adevarul este ca putini sunt cei care au curajul sa deschida ochii si sa vada situatia exact asa cum este ea. Si mai putini sunt cei care poseda cojones si incheie relatia cand ajung la concluzia ca problemele nu mai au cum sa fie rezolvate. Eu nu ma numar printre ei.

Dar voi?

Bagaje – part 1

Asta ar trebuit sa fac in aceasta mirobolanta dimineata pentru a putea parasi Bucurestiul weekendul de urmeaza (acesta este un verb la modul supin). Bineinteles ca mi-e sila sa imi strang catrafusele pentru cele 2 zile, dar mi-e ingrozitor de dor de Focsani.

Siiii cum stateam eu asa inconjurata la propriu de bagaje, am inceput sa ma gandesc si la alt tip de bagaj: bagajul sentimental. La ce se refera de fapt ? Bineinteles ca explicatia e relativa, in functie de fiecare. E ceva ce te reprezinta? Il acumulezi treptat pe parcursul relatiilor si il cari dupa tine in fiecare noua relatie? Mi se pare interesant. Imi ascult prietenele vorbind despre relatiilor lor si nu pot sa nu observ ca se strecoara cateodata cate o remarca de comparatie cu”fostul”, chiar daca doar alaturat de apelativul “ïdiotul”. Imi plac povesirile de genul, aflu o gramada de lucruri despre personalitatea fiecaruia. Si odata cu acestea se nasc si nenumarate intrebari. Studii de caz:

1.       Evelina a fost inselata de fostul prieten, a trecut printr-o despartire urata, s-a tot intalnit alternant cu tot felul de tipi, cu apucaturi mai mult sau mai putin dubioase, unii erau de treaba, altii aveau creierul prajit, unii erau stalkeri, altii o ignorau. Dupa vreo luna se hotaraste sa se impace cu fostul prieten, dar nu are niciun fel de incredere in el si relatia e condimentata cu certuri la tot pasul.

Evident ca intamplarea din trecut sta intre ei asa ca intrebarea este: poti sa ierti si sa uiti ? si chiar daca reusesti sa ierti, poti oare vreodata sa si uiti?

2.       Julieta are o relatie de 3 ani cu Romeo. De dragul relatiei, Julieta se minte ca e fericita si se chinuie sa ii suporte crizele nou-aparute de gelozie si posesivitate ale lui Romeo.

Intrebare simpla: De ce suntem dispusi sa facem compromisuri si sa tinem cu dintii de amintirea a ceea ce a fost candva frumos? E chiar asa greu sa deschidem ochii si sa privim realitatea?

3.       Mary dupa 2 ani de relatie perfecta cu Colin a ajuns in situatia relatie la distanta. Dupa vreo luna, apare Oswald, alias a 3a roata la bicicleta si astfel Mary se gaseste in situatia telenovelica de a fi implicata in acelasi timp in 2 relatii. Pe cine sa aleaga?

De ce, dee cee, deee ceee nu rezista niciodata relatiile la distanta, in special daca sunt serioase?

Sa ne rezumam la atat pentru moment.

Situatia mea preferata: o gramada de intrebari si niciun raspuns :))

Ciao !

Btw, numele sunt fictive.

Defecte

            Ei bine, asta chiar este un titlu deloc pozitiv la prima vedere. De ce doar la prima vedere? Unii ar putea fi mirati de faptul ca as putea sa iau un defect ca un lucru pozitiv. Sigur ca resping din prima ideea ca personalitatea oamenilor sa fie catalogata doar dupa cele 2 criterii, calitati si defecte pentru ca, ce mama dracu’, suntem mult mai complecsi de atat.

[Daca nu am fi si ne-ar rezuma doar ca cei doi itemi atunci industria mentalitatii generatiei Sex and the city si derivatii (filmele siropoase, comediile romantice idioate care ma enerveaza pentru ca nu mi se vor intampla niciodata mie) si, in fond, toata psihologia ar pica impreuna cu ideile de genul barbatii sunt de pe Marte si femeile de pe Venus si am ramane la concluzia ca toti venim de pe Luna. (ma rog, cel putin eu, in momentul asta ma cataloghez usor lunatica din moment ce m-am reapucat sa scriu pe mirobolantul blog).]

                Deci ca sa nu o mai lungesc, cred ca un lucru bun al defectelor e ca toata lumea le poseda. Toti avem defecte si e de-a dreptul minunat ! Spun asta pentru ca defectul meu e ca imi placee la nebuniiiiiiieeeee sa judec oamenii. Stiu, e urat si incorect si aparentele insala bla bla blaa ! Dar realitatea nu sta in reguli morale scrise pe o bucata de hartie, nimeni nu da doi bani pe ele. Si desi mi-a fost demonstrat de 5543565843 de ori ca aparentele chiar insala, tot nu renunt la impulsul de a-mi face o parere preconceputa fata de cineva. Bine, de obicei mi se intampla sa am o parere buna si apoi sa fiu dezamagita, dar asta e alta poveste.

                De asemenea, proscriu toate pitipoancele si cocalarii. Prostia nu este o scuza. Si da, mi s-a atras atentia ca sunt alergica la prostie si ca nu suport sa stau in jurul persoanelor contaminate. Asta pentru ca asa este.

                Apropos de aparente, cred ca cea mai mare teapa mi-am luat-o in desfasurarea procesului de acomodare in Bucuresti. Nu ma asteptam, dar oamenii chiar te ajuta cand ai nevoie.. Cu asta nu prea eram obisnuita, recunosc. Asa ca jos palaria pentru majoritatea bucurestenilor pe care i-am intalnit eu :D

                Sincer mi-ar placea sa aflu si alte idei sincere si neprelucrate legate de defectele voastre si a celor din jur. Probabil o sa raman cu dorinta intrucat lumea are lucruri mai bune de facut decat sa imi raspunda mie pe blog :P

Tootles !

Dumnezeu cu mila.

Fara cafea si cu laptopul deschis pe American Idol. Aceasta este situatia subsemnatei la ora 03:26, marti, 22 feb 2011. Stiu ca am lucruri mult mai bune de facut in acest moment, primul care imi vine in minte este mult-adoratul somn a carui lipsa o voi simti in cel mai acut mod maine la 7:30 cand trebuie sa ma prezint la seminarul de statistica. Adica notiuni de matemematica trase de par si facute sa para aplicabile in economie. Am mentionat ca acest mirobolant izvor de cunostinte asteapta sa se reverse la 7 jumate? Orele 730? Adica in 4 ore de acum. Ah, fir-ar.

Revenind la oile noastre (mereu mi s-a parut extrem de amuzanta sintagma asta, e o trimitere subtila catre elemente din familia lexicala si nu numai a vietii la stana), consider ca un gest extrem de previzibil ar fi sa explic lunga mea absenta si ignoranta incomensurabila de care am dat dovata lasandu-mi blogul in paragina. Din pacate sunt intr-un oarecare conflict cu previzibilitatea asa ca voi spune doar ca viata mea sociala s-a dezvoltat considerabil in ultima saptamana. (era si cazul…) asa ca recomand: show’uri de improvizatie, sesiuni de cumparaturi de 8 ore, narghilea, prajituri delicioase si double-hazelnut-caramel-latte-ul de la starbucks, incarcarea telefonului in noaptea dinaintea oricarei iesiri ca sa eviti crizarea membrilor familiei si “King’s Speech”. Daca se poate, nu toate in acelasi timp.

Mai am o ora jumate pana trebuie sa ma trezesc si sa ma prefac ca sunt o studenta constiincioasa. Magnific. Nu mi-era dor de stilul “traieste la limita” sincer. De maine presimt ca vor reincepe flirturile cu ibricul de cafea (nu stiu cum naiba tot reusesc sa dezvolt relatii cu diferite obiecte din apartamentul meu, noroc ca titlul blogului ma sustine). Cam atat pot preconiza pentru ziua de maine, intrucat presimt excedent de pana de semnal.

Mai am fix o ora si 33 de minute rezervate somnului. Dumnezeu cu mila.

I Heart Mondays

“Die, Monday, die !” pare sa fie o sintagma des utilizata intr-o zi ca cea de azi, sa invocam un procentaj de vreo 92.36 % statistic vorbind, desigur.

Daa, e luni, daaa sunt din nou in minunata capitala a plaiurilor noastre mioritice siiiii daaaa, azi a fost prima zi de facultate din semestrul al doilea. De-a dreptul Minunat. Cu litera mare ca mi-a placut prea mult ziua de azi.

Refuz sa urasc ziua de luni din simplul motiv ca sunt prea individualista ca sa ma las condusa de instinctul gregar. Bullshit, da. Adevaratul motiv e ca, dupa Sesi si vacanta, in sfarsit am si eu timp sa imi intreprind ceea ce imi planific la ore pamantesti. Un exemplu de-a dreptul graitor ar fi faptul ca imi scriu postul pe blog la 6 post-meridian in loc de 4 dimi.

Recunosc ca ma pregatisem psihic vreo stamana pentru orarul vietii despre care m-am tot plans in postul anterior. (Imi place sa ma plang, e un hobby de-al meu.)

Dar azi am invatat ca teoria nu prea seamana cu practica. Si daca in teorie aveam de la 9:00 curs de statistica, in practica  un procent de 29.63% din grupa 1710, seria C, Facultatea de Marketing, ASE era la Şarlo Café savurand diverse bauturi cu-continut ridicat sau nu de cofeina. Nici subsemnata nu iese din discutie. Ea e adepta espresso-ului lung cu lapte la lumina zilei. Noaptea s-a lasat de cafea ca are program full-time de somn, ca orice pensionara. Revenind la orar, seminarul de engleza de la ora 10:30 ne-a dus harcana peste drum la a doua doza de cafea sau ceva mai softcore pentru cei care sunt cu pensia dupa ei si si-au lasat medicamentele de corason acasa.

Si apropo de corason, ca si asa azi e 14 februarie, o zi incercuita si plina de inimioare in calendarul oricarui indragostit, eu sincer nu prea o suport. E prea… roz ! Si sa nu fiu inteleasa gresit, rozul e ok, dar nu in cantitati industriale ! Ma enerveaza sarbatoarea asta tocmai pentru ca e prea comercializata si cliseica. Vrei sa faci un gest dragut? NU ii lua iubitei o inima de plus ! Te asigur ca mai are vreo 3 acasa pe care le-a ascuns de tine ca sa nu o intrebi de unde sunt. Si asta pentru ca nici ea nu mai stie.

Revenind (din nou, pentru ca la mine cam pica semnalul), ma bucur si aceasta bucurie a mea are un mic grad de vinovatie pentru ca nu m-am gandit niciodata ca isi are sorgintea in sfarsitul vacantei, respectiv inceperea semestrului II. Dar asta este. Si stiu ca peste vreo 2 saptamani o sa regret aceasta afirmatie. Da’ tare.

Ramane doar sa ma plang de asta la momentul respectiv. Fiti fara grija, o voi face.

Si sunt putin ipocrita. Anul asta mi-a placut de Sfantul Valentin. Si fara sa existe in ecuatie vreo  inima de plus. :P

Azi da

Azi este o zi importanta din multe puncte de vedere.

10.02.2011 va ramane intotdeauna in amintirea mea ca fiind ziua cand mi-am vazut pentru prima data orarul pentru semestrul II. Si de asemenea, o voi tine minte ca ziua cand am folosit nenumarate moduri verbale de a trimite Academia de Studii Economice (cu toate cele 9 cladiri ale ei) in anumite orificii ale fondatorilor ei si pe acestia in sorginti. Da.

Din 4 (patru) zile de facultate pe saptamana, 3 (trei) incep de la 7:30 (prea dureros pentru transpunerea in litere). Si asta nu ar fi atat de oribil daca nu ar incepe cu seminarii. SEMINARII ! a.k.a. P.E.O. (Prezenta Este Obligatorie). Presimt ca notele mele vor suferi mai ceva decat evreii in timpul Holocaustului din simplul motiv ca imi este atat de greu tinzand spre imposibil sa ma trezesc din crucea noptii. In dictionarul meu propriu, ora 6 reprezinta crucea noptii, dimineata insemana dupa 10 incolo. Dar ce bine (!) ca s-au gandit cei care se ocupa cu orarul, cel mai probabil secretara aia nesuferita sa exclame nuuu, mami, nu asa merge treaba. Cum sa iti continui tu activitatea de huhurez si sa inversezi momentele de somn ale oamenilor normali ?! Ia trezeste-te tu devreme sa ajungi la nenorocitele de seminarii !

Gata. M-am calmat. Stai, nu. M-am enervat atat de mult cu orarul asta incat am uitat de celelalte momente care au marcat ziua de azi pe care voiam sa le amintesc.

Aa, da. Chiar voiam sa comentez putin despre serviciile Postei Romane. Oameni buni (am inceput ca Stefan Banica Jr), voi face pe Vox Populi si voi spune ca noi (acesta este un “noi” general, a se citi cu sensul de “populatia”) nu vrem sa ne mai calcati coletele in picioare. Inteleg ca sunteti frustrati de munca voastra, probabil v-ati dorit si voi sa fiti manageri executivi si directori generali si sa va jucati toata ziua Solitaire in biroul vostru de sticla. Dar noi, platitorii de taxe si impozite, contribuabilii romani si coletele noastre care pot cuprinde obiecte fragile chiar nu avem nicio vina ca acum livrati pachete. Asta este munca voastra si tot respectul pentru cei care si-o exercita in mod responsabil. Celorlalti le adresez antonimul propozitiei dinainte.

Da, as mai avea ceva de adaugat si despre oamenii care nu stiu sa iti respecte intimitatea cu bancomatul atunci cand vrei sa efectuezi o tranzactie cum ar fi retragere de numerar. Sa nu mai zic ca sunt si putin paranoica cand vine vorba de chestii de genu. Si imi vine si peste mana sa ma intorc sa ii zic “Nene, te superi ?! Unii incearca sa efectueze tranzactia activului, pe credit, Contul la banca, naiba mai stie ce numar avea, mi-am lasat manualul de conta la Bucuresti.” Mdaa, nu fac asta. Dar ar fi amuzant. Imi imaginez ca dupa aceasta replica as avea in fata expresia perplexitatii insasi. Supier. (a se citi super cu accent moldovenesc, nu un derivat din familia lexicala a cuvantului “supa”)

Sincer, nu prea imi vine in minte  niciun mod smooth si inteligent prin care sa inchei postul, dar tare mult as vrea sa ma ridic din fotoliul meu galben, sa renunt la functia de couch potatoe si sa intreprind o activitate mai putin sedentara, ca de exempluuu… sa ma uit la un serial sau ceva :D (da, Alex, ma apuc imediat de How I Met your Mother pentru ca tocmai am primit notificarea ca s-a terminat downloadul :P)

Asa caaa.. Tootles !

A fi sau a nu fi... in vacanta. Aceasta-i intrebarea ?!

Ok, nu credeam ca o sa zic asta vreodata, dar… incep sa ma cam plictisesc in vacanta.

Si va rog, inainte sa sariti toti cu furci si topoare urland “BLASFEMIE, SACRILEGIU, EREZIE” vreau sa explic si de ce am aceasta stare atat de greu de inteles.

Cu bunavoita dvs va voi aduce la cunostinta ca mi-am suprasaturat dorinta de a pierde timpul si ca utilitatea marginala a acestei actiuni tocmai a atins pragul de 0. Ceea ce, conform marilor economisti, inseamna ca o sa am insatisfactii daca imi continui programul de nefacut nimic. Daca e sa duc analiza mai departe, pot sa spun ca asta e in mare contradictie cu ceea ce parea scopul meu pana acum. De unde va rezulta ideea ca altul este scopul meu, altul decat pierderea iremediabila a timpului si blocarea persoanei mele intr-o bula atemporala (desi imi placea sa fac asta). Care e adevaratul scop, asta va ramane un mister pe o perioada deocamdata nedeterminata de timp.

Cu alte cuvinte, m-am saturat sa stau degeaba si am nevoie de niste proiecte care sa ma scoata din starea mea de plictiseala.

Da, stiu ca puteam sa zic direct asa de la inceput, dar ce rost avea sa am in sfarsit un post coerent, unde sa nu aberez macar putin in jurul subiectului?

Asa ca zilele astea am tot cautat diferite activitati de facut. Si am gasit. Shoppingul a fost de departe cea mai satisfacatoare activitate, atat pentru pshihicul meu cat si pentru dulap. Mai putin pentru portofel. Mult mai putin defapt.

De asemenea, i-am redescoperit pe Bon Jovi. Nu o sa ii egaleze niciodata pe Aerosmith in topul preferintelor mele, dar s-ar putea sa ajunga in Top 5. Si da, si mie mi se pare ca Jon Bon Jovi este o bunaciune. De unde si dorinta acerba de a merge la concertul lor din Bucuresti. Cine mai vrea sa mearga sa urle cu mine sa ridice manuta :D

O alta activitate si deloc inteligenta e legata de momentele mele de nebunie temporara cand trebuie sa demonstrez ca apartin sexului feminin si ma apuca dorinta de a tine dieta. Da, asta se intampla de obicei cand nu am ce face.

Sunt curioasa ce alte idiotenii de planuri visez in noaptea asta si cate voi pune in aplicare de maine. Probabil numarul lor va fi aproximat in jur de 0 intrucat visele mele sunt alcatuite din imagini total simboliste adica in cea mai nesimtita contradictie cu realitatea.

Inca ma gandesc daca Jon Bon Jovi e mai tare ca Steven Tyler…

 Neeeaah. Steven rules.